Despre fanarioţi, numai de bine sau 5 lucruri cool rămase din secolul XVIII

Epoca fanariotă a fost cosmopolită şi sincretică, toată lumea – greci, albanezi, bulgari etc. – a contribuit într-un fel sau altul la crearea lumii otomane. Noi credem că globalizarea a fost inventată în secolul XX, dar ea exista deja, de fapt, datorită rutelor comerciale. E suficient să ne amintim de marile descoperiri geografice şi formarea primelor imperii coloniale. În ceea ce priveşte Imperiul Otoman, cu o circulaţie intensă a bunurilor şi oamenilor, nu e deloc surprinzător să vedem când călătorim pe la greci sau pe la bulgari obiecte similare cu cele pe care le găsim şi prin muzeele noastre. Iar dacă ne gândim la componenţa etnică a capitalelor Iaşi şi Bucureşti, lucrurile devin şi mai interesante.

• Cele mai vechi dovezi ale creștinismului la nord de Alpi
• Singura relatare „de la fața locului” dezvăluia data exactă în care orașul Pompeii a fost distrus

Bucureştiul de secol XVIII şi început de secol XIX era un oraş multietnic, cu negustori şi producători evrei, germani, francezi, greci, italieni, armeni, bulgari, turci, sârbi ce se întâlneau unii cu alţii la târgurile organizate permanent sau sezonier. Pe pieţele bucureştene de secol XVIII şi început de XIX, alături de cele importate din Imperiul Otoman, se găseau produse din Europa Centrală şi Occidentală. Negustori de alte etnii găsim şi în alte oraşe ale Ţărilor Române, mai ales în cele aflate de-a lungul drumurilor comerciale.

Scormonind prin poveştile din acea perioadă, am ales 5 lucruri care mi-au atras atenţia în mod special şi pe care am să le împărtăşesc cu voi:

1. Ştiau să se bucure de viaţă

Ba chiar secolul 18 este descris ca fiind hedonist de majoritatea autorilor ce au scris despre Imperiul Otoman. Dacă aruncaţi o privire în jurnalul editat de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu la editura Humanitas, „Tinereţile unui ciocoiaş. Viaţa lui Dimitrie Foti Merişescu de la Colentina scrisă de el însuşi”, o să vă reamintiţi că a fost, pe de o parte, o epocă cu multă instabilitate, războaie, frica de ciumă ş.a. Dar toate acestea nu i-au împiedicat pe oameni să-şi construiască locuinţe frumoase, să-şi comande haine scumpe, să facă petreceri de pomină şi să aibă tot felul de aventuri amoroase. Casele nu au rezistat cutremurelor, incendiilor sau trecerii timpului, dar frumuseţea lor s-a păstrat în imagini, în picturile sau gravurile făcute de meşterii de pe atunci.

2. Hainele lor chiar făceau impresie

Majoritatea boierimii de rang – cu funcţii importante în administraţie – cheltuia foarte mulţi bani pe haine din materiale scumpe: mătase, catifea brodată cu aur sau argint, blănuri, bijuterii cu diamante şi alte pietre scumpe, şaluri de caşmir etc. Există chiar o anecdotă despre Ienăchiţă Văcărescu: aflat într-o misiune diplomatică la Viena a reuşit să impresioneze atât de mult curtea lui Iosif al II-lea, încât hainele sale au ajuns să fie povestite în versurile de stradă ale vremii. Domnii fanarioţi au încercat să stopeze fenomenul prin tot felul de legi ce interziceau importul produselor de lux, dar hainele ce pot fi admirate azi prin vitrinele muzeelor din România demonstrează „eficienţa” acelor oprelişti.

3. Naramză, şofran, sardine, măsline, şerbet, rahat lokum, cofeturi, scorţişoară

În mod evident, mesele îmbelşugate erau pe potriva buzunarului. Negustorul ajuns acasă din tot felul de peregrinări prin Imperiu sau Europa Centrală voia la rândul lui să se bucure de un ospăţ cu vreo 7 sau 8 feluri de bucate, stropite cu un vin bun.

Vase şi obiecte din perioada fanariotă / Credit foto: Roxana Coman

Majoritatea condimentelor pe care noi azi le considerăm obişnuite prin bucătărie erau obţinute cu preţuri destul de mari prin secolul XVIII şi erau prezente numai pe mesele celor cu punga suficient de groasă. Şi cred că putem deja enumera o serie de feluri de mâncare balcanice deosebit de gustoase, adaptate în timp la bucătăria Ţărilor Române şi chiar considerate naţionale: pilaful, baclavaua, sarmaua, halvaua, musacaua etc.

4. O după-amiază într-o cafenea

În Ţările Române, nu exista vizită fără narghilea, cafea şi dulceţuri, iar politica se făcea la cafenea. Numărul cafenelelor ajunge atât de mare în Bucureşti şi Iaşi, încât domnii fanarioţi dau tot felul de pravile pentru a le limita.

Tutunul ajunge în Istanbul pe la 1600, dar nu are prea multă priză la public. Sunt istorici care spun că a fost folosit iniţial cu scop medicinal, la fel ca opiumul. Tutunul a devenit recreaţional de abia după 1700. Odată ce a început să fie apreciat în Istanbul, popularitatea sa a depăşit toate aşteptările. Au început chiar să existe pieţe cu un număr foarte mare de cafenele în care se folosea, cum este Tıryaki Çarşisi – care s-ar traduce prin „Piaţa de tiriacă”, un extras din opiu. Probabil că nu te-ai fi aşteptat, dar la vremea aceea magiunul de opiu era considerat un cadou bun de trimis patriarhului.

Değişen Kültürümüz – sura, Tiryaki Carsisi, piaţa fumătorilor de opiu

5. Dacă ai carte, ai parte

Nicolae Mavrocordat, când a ctitorit mănăstirea Văcăreşti (pe unde e Delta Văcăreşti azi), a construit şi una din cele mai mari biblioteci ale vremii. A pornit de la nucleul constituit de Alexandru Mavrocordat „Exasporitul”, domnul fanariot corespondând cu diverşi intelectuali ai epocii şi fiind la curent cu cele mai noi apariţii editoriale. Anton Chladek îi face un portret postum lui Alecu Văcărescu, autor de poeme de amor, cu o bibliotecă în planul secund.

O mare parte dintre domnii fanarioţi au ocupat anterior funcţia de dragoman în Imperiul Otoman. Era o funcţie ce ajunsese în a doua jumătate a secolului 18 echivalentul unui ministru de externe, aşa că li se cerea să aibă o educaţie solidă. Principiile Iluminismului au ajuns în Ţările Române prin intermediul reformelor iniţiate de aceşti domni fanarioţi.

În intervalul domniilor fanariote au fost organizate primele bresle ale „zugravilor de subţire”, adică pictorii de şevalet. Tot atunci s-au construit hanuri, iar negustori şi meşteşugari de la sud de Dunăre s-au stabilit în oraşele din Ţările Române. În acele timpuri se introduc reforme ale sistemului educaţional, apar manufacturi locale – prototipul fabricilor, reformele lui Constantin Mavrocordat sunt publicate în Mercure de France cu titlul de Constituţie etc.

Toate motivele de mai sus reprezintă doar primul strat, cel mai aproape de noi, şi sunt un argument pentru a renunţa la prejudecăţi. Vă propun să priviţi la perioada aceasta din istoria noastră aşa cum a fost de fapt: cu bune şi rele, ca orice altă perioadă istorică.

Articol scris de Roxana Coman, istoric, care va susţine la Fundaţia Calea Victoriei cursul Călătorie în Bucureştiul fanariot, din 31 ianuarie 2020.